Cu durere spun că direcţia în care merg lucrurile, nu mult diferită de cea generală a politicii mondiale, globale (ceea ce implică globalizarea, integrarea în neant a singurului Adevăr, acela al Bisericii Ortodoxe), va determina ruperi şi răni foarte dureroase. De acum este vizibil cu ochiul liber că ierarhii Bisericii noastre au intrat şi ei într-o cursă contra cronometru a lui „scapă cine poate”. Pe de o parte sînt robiţi de relaţiile cu statul (căci cine te plăteşte te şi stăpîneşte) şi cu partenerii de discuţii externi, pe de altă parte încearcă să salveze cît se mai poate din tezaurul de 2000 de ani, enorm, al Bisericii. Sînt perfect conştienţi că pentru ca ei să fie episcopi a fost nevoie de sînge, de mult sînge, că sîngele acesta al Apostolilor şi al Mucenicilor adapă pînă astăzi Biserica, sînt perfect conştienţi că o Biserică fără integralitatea Sfinţilor Părinţi şi a învăţăturilor lor nu mai este Biserică, ci doar un ONG oarecare. Dar, ca întotdeauna în ultimii 2000 de ani, dincolo de această conştientizare a lor ei se împart în două tabere, remarcate din ce în ce mai clar de cîţiva ani încoace: Cei care cred că încă se mai pot negocia nişte lucruri, continuînd politica serghianistă de la Cuza încoace, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cei care ştiu că dacă Biserica are de dat Viaţă lumii, nu poate primi în schimb nimic, afară de lacrimile rugăciunilor şi sîngele celor ce se jertfesc pentru ea.>>>>>>>>
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Lasă un răspuns